Frica de a călători
de unul singur
Probabil că cele mai mari frici sunt cele pe care nici nu le considerăm frici, ci mai degrabă instanțe ale lui “nu se poate”. Cu “nu se poate” ne justificăm de fiecare dată piedicile pe care ni le impunem. De aceeași sorginte este și frica de a călători.
Sigur, mulți vor spune că este o frică falsă și că nimănui nu îi este frică să plece în vacanță. De ce să-ţi fie frică să stai o saptămână întreagă la plajă undeva lângă Marea Mediterană, să îți fie servit micul dejun în fiecare dimineață și să vizitezi stațiuni turistice de lux? Totul aranjat și planificat dinainte prin agenția de voiaj. Dar dacă am scoate plaja și am înlocui-o cu un podiș din Nepal, hotelul cu o cocioabă în mijlocul deșertului Gobi și stațiunile turistice cu târguri de vechituri la marginea Marakechului? Nimic planificat, fără ghid turistic, cu o carte Lonely Planet de acum 5 ani și făcând autostopul.
Atunci spaima preia controlul și spunem că “nu se poate”. Ce ne oprește este de fapt frica de necunoscut. Unii s-ar grăbi să explice: “Nu am eu așa un spirit de aventură”. Dar un jurnalist britanic ne spune că acest spirit de aventură nu ne este dat din oficiu ci se învață și se dobândește prin îndrăzneala de a călători independent.
Un călător global
Rupert Wolfe-Murray este jurnalist, scriitor, expert în PR și de aproape 20 de ani trăiește în România. Îi place să călătorească singur și la 23 de ani și-a învins frica de călătorie plecând cu puțini bani din Scoţia către Shanghai.
"Frica de a călători singur era o problemă reală pentru mine. De cum am scăpat din ghearele sufocante ale facultății mi-am dorit un singur lucru: să călătoresc singur câțiva ani către celălalt capăt al lumii și să îmi găsesc un job undeva în Shanghai. Singura problemă era că nu călătorisem de unul singur mai mult de o zi în viața mea și în general mergeam să vizitez pe cineva. Să fac asta luni întregi nu numai că mi se părea imposibil dar gândul în sine mă înfiora.”
Și cel mai bun remediu pentru frica lui a fost autostopul. Prima dată a făcut autostopul din orașul său natal, Edinburgh, Scoția, până în Liverpool, acolo unde era student la Litere.
“Pe deoparte, să faci autostopul era considerat riscant și erau mereu suficienți adulți care doreau să mă informeze de șansele de a da peste un maniac gata sa mă omoare cu un topor. Pe de altă parte, este unul dintre cele mai simple moduri de a călători. Ai nevoie numai de un deget și de un drum și poți ajunge oriunde.”
Apoi s-a aventurat în necunoscut și a decis să facă autostopul prin Europa până în Berlin și apoi prin nebuloasa pe care o reprezenta Europa de Est a anilor 80’. A făcut autostopul prin toată Europa și prin Asia de Sud-Est până când a ajuns în Tibet. Acolo a trăit 9 luni alături de localnici, de călugări și cum descrie în cartea sa, și de niște câini foarte fioroși.
Toate experiențele acestea l-au învățat că oriunde există oameni care vor fi dispuși să te ajute, mai ales în cele mai neașteptate și aparent neprimitoare locuri.

Un alt lucru pe care l-a învăţat este că să călătorești independent e ceva care se învață.
Tocmai de aceea a dezvoltat pe blogul personal o serie de reguli pentru cei care vor să călătorească singuri.
1. Nu depinde de trecut
2. Economisește bani pentru călătorie
3. Învinge-ți frica și delăsarea
4. Trăiește modest
5. Ia cu tine puține bagaje
6. Fii deschis altor culturi
7. Înţelege riscurile
8. Dezvoltă-ţi propriul cod moral
9. Nu plănui să vizitezi totul
10. Călătorește singur
Regulile sunt orientative și ajută călătorul să înțeleagă ethos-ul călătoriei independente. Spre exemplu prima regulă sugerează că nu poți călători pentru perioade lungi de vreme dacă mental încă atârni de locul și de oamenii pe care îi lași în urmă. Pentru durata călătoriei este important să ai în vedere prezentul, și mai puțin trecutul. “Sfatul meu”, spune Wolfe-Murray, “este să le explici familiei și prietenilor ce vrei tu să faci și de ce, și atunci te vor susține în moduri în care nu te-ai fi așteptat".
Deci cele mai mari obstacole sunt frica și delăsarea. Această combinație poate curma orice plan de călătorie. De aceea este important să stabilești un termen limită sau o motivație care să te oblige să ajungi la destinația finală.. Reamintirea obiectivului este cel mai bun mod de a înfrunta frica și sentimentul de delăsare.
Dar exemplu lui Rupert nu este singurul. Mulţi călători au trecut graniţele propriilor ţări în aventuri similare.
Printre ei se numără și români a căror poveste a ajuns poate chiar mai departe decât ei. Presa locală a promovat poveștile diverșilor compatrioţi care “și-au luat lumea în cap”, fiecare motivat de propriile pasiuni, ambiţii sau pur și simplu de ideile spontane și nebunești care i-au făcut celebri pentru curajul de a le și pune în practică.
Iar autostopul ca metodaă de călătorie nu este nici pe departe singurul exemplu de luat de în calcul.
Mașina personală, trenul, motorul sau bicicleta s-au dovedit a fi soluţiile altora – care s-au înhămat la drumuri lungi având în cap destinaţia și un traseu, neștiind ce îi așteaptă pe drum. Important este că indiferent ce mijloc de transport au ales, teama de necunoscut nu i-a ţinut în loc, iar acest detaliu a făcut diferenţa.
Mihai și Doyle (motorul său) au plecat spre Mongolia în 2009, iar experienţa avea să se concretizeze în cartea “Vând Kilometri”.
Fotograf, jurnalist, motociclist, Mihai Barbu s-a urcat pe caii motorului personal și a condus 26.000 km. A traversat 13 ţări în 4 luni și le-a oferit "spectatorilor" peste 500 de imagini superbe însoţite de 43 de scrisori. Iar dacă vă întrebaţi cât de liniștit a plecat drum, să știţi că numai liniște nu a avut până să facă primul pas.
Doamnele și domnișoarele vor spune probabil: “Bine, dar cei menţionaţi sunt bărbaţi, pentru ei este mult mai simplu să călătorească”. Corect, pentru sexul puternic călătoria singuratică pare a fi mai lipsită de griji.
Dar pe Alina Ene aceste gânduri nu au ţinut-o în loc. Trebuia să plece la facultate și aceasta nu era deloc aproape. Iar drumul cu avionul parcă nu ar fi fost la fel inspiraţional.
Admisă la o facultate din Jakarta, tânăra (care la momentul respectiv avea 28 de ani) a plecat din România împreună cu Nelu – bicicleta sa. Așa cum povestește Dilema Veche, Alina a traversat Bulgaria, Georgia, Armenia și Iran, iar din Teheran a luat avionul spre Kuala Lumpur, unde odată aterizată a pedalat mai departe pe calea apelor până aproape de Jakarta.

Nebunia a durat două luni și jumătate, iar din cele 84 de nopţi petrecute pe drum, doar patru au fost dormite la hotel, restul fiind campate sau dormite în casele localnicilor.
Bineînţeles că avut și peripeţii, bineînţeles că nu a fost scutită de atenţia celor care reacţionează văzând o femeie singură la drum. Dar pare să se fi descurcat de minune, pentru că aventura tinerei a continuat la facultate - STSI ( Indonesian College of Art).
Urmărind îndeaproape poveștile lor, confirmăm cumva și cele zece reguli imuabile ale haiduciei despre care vorbea Rupert. Mihai Dinu confirmă vreo câteva chiar la începutul cărţii, Alina Ene pe parcurs.
Acest articol nu instigă la teribilism, nu se adresează celor care nu au nici cea mai mică intenţie să experimenteze astfel lumea.
Nici vorbă! Aceste rânduri (care nu epuizează subiectul nici pe departe) sunt menite să inspire, pornind de la exemplele celor care au luat lumea în piept și nu au regretat măcar o secundă alegerea făcută. Pentru ei, călătoria a fost un adevărat drum iniţiatic – pentru că mai important decât destinaţia este traseul.